Vorbeam azi cu un prieten pe net. Şi ajungem la un moment dat cu discuţia la faptul că lumea mai tot timpul apelează la mine pentru sfaturi... sentimentale. Nu ştiu de ce, fiindcă nu mă consider tocmai în măsură pentru asta.
Iar el mi-a zis: Probabil o fi asta cauza pentru problema lui?
Ce veţi găsi la linkul ăsta e definiţia foarte expresivă a unei boli cică, oneitis, adică atunci când eşti obsedat de o singură femeie şi vorbeşti nonstop despre ea. Cred că teoria se aplică la ambele sexe :))

Şi în plus, asta mă împinge să revin iar la teoria cum că americanii dacă au o problemă, inventează urgent o boală. La fel e şi cu sindromul Tourette. La fel şi cu oneita asta, sau cum s-o fi traducând, că nu am găsit-o în dicţionare româneşti.
Anyway, am ajuns până la urmă la concluzia că doar fraierii îşi asumă întreaga responsabilitate pentru viaţa lor şi consecinţele ei. "Baieţii şmecheri" dau vina pe D-zeu sau inventează ceva care să îi absolve de responsabilitate. Cu alte cuvinte, găsesc pretexte şi scuze.

Eu cred că intru în prima categorie. Însă, când o să îmi zică soră-mea că vorbesc prea mult despre X, o să îi zic că am oneită. Nu mă brusca, sunt bolnavă, da? :))

Am primit de vreo 2 săptămâni o leapşă de la Roxi de care nu prea am avut chef sincer, deşi era uşoară. Trebuia să spun eu care a fost poezia copilăriei mele. În momentul în care am primit-o nu mi-a venit nici măcar o poezie în cap, darămite cea preferată... spre ruşinea mea. Însă, după ce s-a încheiat sesiunea am fost plecată acasă o săptămână... şi am dat peste nişte casete pe care m-a tot înregistrat tata când eram mică, pe mine şi pe soră-mea. Mari cântecace mai eram noi pe atunci :)

Şi uite aşa am găsit şi ZĂ poezie, care este Zdreanţă, de Tudor Arghezi...
Nu o mai postez aici, fiindcă mă gândesc că voi o ştiţi oricum. Pun totuşi un link dacă vreţi să o recitiţi aici.

Ca să imi motivez alegerea, pot să spun că de fiecare dată când recitam poezia asta, imaginaţia mea zburda tot timpu la bunici, unde mi-am petrecut primii ani din viaţă şi la căţelul meu preferat, Riga, care arăta exact ca şi Zdreanţă. Şi era la fel de neastâmparat. Şi în plus, pe caseta pe care sunt înregistrată, e şi o fază cu care tata mă tot laudă... la un moment dat mă împotmolesc la un vers (ca de obicei, ţin minte greu versurile) iar tata încearcă să îmi şoptească, iar eu mă enervez şi îi spun "Lasă-măăăă, că ştiu!". Cu alte cuvinte, lasa-mă că mă descurc şi singură. Spiritul independent s-a manifestat de atunci :)

Azi am cunoscut cea mai rea şi mai insensibilă persoană. O cheamă Bianca. Ce e aşa rău la ea? Păi a ajuns la stadiul avansat în care face rău persoanelor dragi fără măcar să realizeze. Vreo clipă. Nici măcar după ce i se reproşează (i se atrage atenţia) că are un comportament nelalocul lui. Tot nu poate să accepte (nici măcar în sinea ei) că ceea ce face şi spune este greşit şi într-adevăr îi răneşte pe cei dragi. Ca şi cum i s-ar fi înnegrit sufletul şi nu mai ştie să reacţioneze altfel decât cu o furie continuă şi total nejustificată. Asemenea unui animal care aşteaptă apropierea pradei pentru a sări să o sfâşie în bucăţi. Animalul e justificat, îi e foame, însă Bianca nu. Setea de furie nu se pune.
Pentru asta merită calificativele din prima frază. Tot pentru asta merită să nu o mai iubească nimeni.


P.S. Bianca sunt eu. Nu mulţi îmi ştiu numele ăsta, aşa cum nu mulţi îmi ştiu partea asta din personalitate. Şi da, majoritatea ar putea spune că sunt emo. Sunt. Doar azi. Am motive.



LE: Nu are nici o legătură cu Valentine's Day, cum poate le dă prin cap unora.